Şi totuşi…

Ceva mă salvează de amorţeală întotdeauna. Genul ăsta de lucruri:

Staţi liniştiţi. Şi Antena 3 se mândreşte cu o anumită simbolistică. Pentru cine nu înţelege, să se uite aici.

Mai îmi vine şi mie să comentez

Surprinzător. Dar nu mult. Sunt alţii ocupaţi cu treaba asta. Deci nişte idei, pe scurt, care ar avea mai multă logică dacă mi-ar mai fi lăsat serviciul ceva în cap şi dacă nu era atât de bun paharul ăla.

Revoluţia e schimbare. Deci nu e revoluţie. Chişinăul e un oraş din Republica Moldova. Deci nu e Moldova. Toţi avem 15 minute de celebritate, zicea Warhol. O să fie sânge probabil. Peste o lună o să uităm. Că doar vin alegerile. Sunt alţii mai importanţi. 

Dacă a trecut o lună de la ultimul post, atunci o să mai treacă o lună până la următorul. Şi o să scriu atunci despre ce se mai discută în legătură cu revolta din Chişinău la acel moment. Să vedem dacă o să am ce să scriu.

Post fără taguri. Sunt alţii cu taguri şi cu suflet. De unde să mai am şi eu?

10 ani pentru orgoliu

Anul ăsta o să mă doară capul foarte rău. Şi îmi dau seama că e cazul să mă reorientez cât mai repede. Pentru că simt deja curentul electoral şi dacă mai aştept mult o să mă prindă şi nu o să mai scap decât peste un an.

Camelia Spătaru, analist politic. Care e faza? Ce am pierdut? Nu a mai primit-o Sârbu înapoi din cauza crizei şi îşi caută alt loc de muncă? Nu am remarcat vreun discurs de analist, ci acelaşi comentariu de jurnalist sau de, mă scuzaţi, senior editor.

A zis ceva interesant, totuşi. Mugur Isărescu s-ar putea să candideze. Ideile astea mă fac de obicei să zâmbesc ca atunci când văd un copil jucându-se în mizerie. N-ai ce să-i faci. Şi zâmbesc amar. Pentru că, deşi el e în culmea fericirii, mama lui se va chinui rău de tot să scoată petele alea. Copilul nu ştie cât de greu se scot petele alea, aşa că se va mai juca în mizerie câţiva ani.

Aşa suntem şi noi. Se pare că nu învăţăm din greşelile noastre şi uităm cât de greu se scot petele. Sau nu ne interesează şi preferăm mizeria şi intoxicările. Avem ocazia să vedem asta din 4 în 5 ani la alegerile prezidenţiale. Ce s-a mai întâmplat când Mugur Isărescu a fost convins să candideze? O anumită categorie a electoratului a fost împărţită între mai mulţi candidaţi. Aşa că în turul II au ajuns două personaje de care nu am vrea să ne amintim. 

Cam aşa s-ar întâmpla şi acum. Toţi vor să îl schimbe pe Băsescu. Toţi sunt încurajaţi să îl schimbe pe Băsescu. Şi uneori mă întreb de ce cineva care îl urăşte pe Băsescu foarte tare îi încurajează pe toţi. Să vedem. Unde am auzit de Mugur Isărescu preşedinte? La Antena 3. Ce îşi doreşte Antena 3? Evident, schimbarea lui Traian Băsescu. Cu cine? Deocamdată, neoficial, cu oricine. În scurt timp, tot neoficial, cu prietenii de coaliţie social-democraţi. Dacă ştii că Năstase e un pariu riscant, atunci cel mai sănătos lucru pe care ai putea să îl faci e să distrugi orice altă variantă. Variantă cu care, întâmplător,  mai apari uneori ţinându-te de mână. 

Aşa că de ce i-ar încuraja unii pe Oprescu, Crin Antonescu, Mugur Isărescu şi alţii din categoria asta să candideze? Ca să distrugă un electorat care ar vota un candidat comun în proporţie de 35% în primul tur  şi să avem un tur II cu Băsescu şi Năstase. Ceea ce ne-ar întoarce în anul 2000.  Aşa se duc 10 ani doar pentru orgoliul cuiva.

Bucureşti 2009. Unici şi degeaba

Chiar nu putem să valorificăm aşa ceva? Mai vedem asta undeva pe bătrânul continent? Nu. Poate prin Sarajevo, dar cu siguranţă nu în centru. Deci unde sunt hoardele de turişti? Chiar nu putem să vindem nimic?

     

Nu mai e nimic fun

Căutam ceva amuzant pe youtube şi am dat peste clipul ăsta. Pe vremea aia era super subiect de Cronica Cârcotaşilor. Acum e subiectul unor ediţii speciale la televiziunile de ştiri. Nu mai ştim să ne distrăm. Suntem atât de serioşi şi de preocupaţi de criza asta care nu se mai termină de când sunt oricare ceilalţi la putere. Televiziuni de procurori trişti şi fără viaţă….ce suntem.

Reciclăm şi nu ne mai oprim

 

Aştept o H.G. care să definească termeni precum “folosirea tomberoanelor”, “ducerea gunoiului” şi “golirea tomberoanelor” pentru a înţelege mai bine conceptul de reciclare. E de înţeles situaţia şi confuzia celor de la Prmărie şi de la firma de salubritate. Până nu dăm un act normativ prin care specificăm clar că pentru a recicla trebuie să ridici gunoiul din pubelă, nu o să facem nimic şi o fim într-un continuu blocaj instituţional.

Cum treci de criză? Partea a II-a.

La fel ca în partea I. Adică făcând ce nu face Voiculescu.

Mai întâi am aflat că îşi deschide două televiziuni noi în mijlocul crizei care l-a determinat să taie salariile angajaţilor. Zic ok. Poate erau planuri şi investiţii vechi. Dar ce am citit în ultimele două zile chiar m-a făcut să cred că nu e niciun fel de criză în trustul ăla şi că doar îl doare în cur de cei care lucrează pe acolo. O bună ocazie să îşi exerseze zgârcenia.

Logo-ul e genial, fără îndoială. Şi tocmai bun de pus pe puşculiţa lui Felix.

Declaraţia lunii februarie

Toţi mă acuzau că fac rating din înmormântări, iar acum, la Marian Cozma, nu puteam filma, erau opt care de televiziune. (Dan Diaconescu)

via pagina de media

Nu m-a ascultat. Trebuia să facă mini-studio.

Lui Dan Diaconescu îi prevăd un viitor strălucit chiar şi după dispariţia OTV. Sunt convins că îşi va face o şcoală de jurnalism. Cu mastere în producţia de ştiri. 3 semestre a câte 2 ore. Va fi o adevărată fabrică de editori şi producători.

Patronul nu pierde niciodată

Am văzut Fight Club de câteva sute de ori. La vremea lui. Întâmplător, s-a nimerit ca “vremea lui” să coincidă cu vârsta la care îţi fierbe sângele şi porţi tricouri cu un anumit tovarăş cu bască din America de Sud. Din această cauză, mai târziu  am considerat că sentimentele pe care mi le-a provocat filmul se datorau numai şi numai vârstei. 

Pe măsură ce am crescut, am avut plăcerea de a cunoaşte viaţa prin toate aspectele ei de adult. Serviciu, patroni, taxe, şedinţe, bilanţuri, criză financiară. Desigur, uitasem de felul în care mă simţeam cu mai puţin de 10 ani înainte. Dar criza asta financiară…nu ştiu ce să zic. Eram ecologist înainte să mi se spună că folosesc rechizite de 7000 de euro pe lună. Da, 7000. Habar n-aveam că viaţa mea valorează atât de mult.

Întrebare: dacă departamentele de marketing pompează bani în continuare pentru a salva companiile mari de criză, cum se face că o companie care lucrează cu toate acele mari departamente de marketing ale marilor companii multinaţionale se află în criză? 

Încep să înţeleg

Am criticat mereu dramatismul televiziunilor din România, dar abia acum mi-am dat seama care e adevăratul motiv. Lipsa unei industrii cinematografice autohtone. Ce ar putea să facă toţi acei oameni care iubesc filmul şi imaginea dacă nu sunt suficienţi de buni încât să transpună pe marile ecrane mizeria din spatele blocurilor? Să îl transpună pe micile ecrane, normal.

Îmi aduc aminte ce a zis Tăriceanu la un moment dat. Nu vrem ca şoferii de curse rataţi să ajungă pe ambulanţe. Cam aşa e şi cu televiziunile, probabil. Regizori, scenarişti, producători, operatori, editori, care nu au putut să facă filme şi care nu au înţeles că televiziunea nu e cinematografie.

Eu nu cred în prostiile spuse de un viitor domn ce comentează cu vehemeţă un post vechi de pe blog. Nu cred în jurnalism narativ. Ce este jurnalismul narativ? O invenţie şi un refugiu pentru scriitorii rataţi. Deci nu cred nici într-o astfel de televiziune. Ştim foarte bine că Sârbu e un regizor ratat. Nu e clar că şi-a impus viziunea cinematografică asupra ştirilor? Un plan foarte apropiat cu mâna tremurândă, cu lumânarea care arde greu în vânt şi aburul care iese din asfaltul pe care tocmai a ars o familie în urma unui accident. Gros planuri să se vadă cât mai bine lacrima? Şi mai investim şi în calitatea transmisiei şi facem High Definition ca să vedem cum se reflectă în lacrimă imaginea unui alt copil care plânge. Deci nu. Militez pentru literatură şi pentru cinematografie. Lăsaţi-mi televiziunea în pace.

Ultimele zile ne-au adus o nouă ocazie dureroasă pentru ca aceşti oameni să îşi manifeste creativitatea. Durerea, suferinţa. Ce ar mai fi televiziunile fără ele? Ar fi un Parlament TV. 

Şi în final mă întreb. Vineri va fi înmormântat Marian Cozma. Se bagă vreo televiziune la un mini-studio în cimitir?